Conţinut
Mișcarea modernistă din literatură, care a fost din secolul al XIX-lea până la mijlocul secolului al XX-lea, a fost caracterizată de inovații precum narațiunea în fluxul conștiinței, expansiunea și contracția timpului narativ și arcurile narative fragmentate. Literatura contemporană (deseori numită postmodernă) a mers mai departe prin încorporarea elementelor parodiei genurilor și pastișei, a noilor medii, a absurdismului și a ironiei, dezvoltând un stil auto-referențial care a atras atenția asupra propriului său artificiu.
Parodii de gen
Anumite opere ale literaturii moderniste erau deja cunoscute că subversează genurile clasice, precum epopeea eroică, prin parodierea elementelor genului sub formă de pastișă. Dar lucrările postmoderne au folosit această tehnică și mai deliberat și conștient. Câteva exemple includ „Curcubeul gravitației”, de Thomas Pynchon, care își însușește teme din cărți de benzi desenate și artă populară, și „Prânzul gol”, de William S. Burrough, care încorporează elemente de ficțiune detectivistă.
Medii noi
Postmodernismul diferă de modernism prin faptul că explorează mediul media care a proliferat în perioada postbelică. Câteva exemple includ stilul jurnalistic auto-referențial al lui Hunter S. Thompson în lucrări precum „Fear and Delusion in Las Vegas” și modul în care Don DeLillo încorporează știrile de radio și televiziune în telenovela sa „White noise”.
Absurdism
Tema absurdă a fost dezvoltată în mișcări moderniste precum suprarealismul și dadaismul și a jucat un rol și mai important în literatura postmodernă. Una dintre cele mai cunoscute lucrări ale absurdismului postmodern este „Waiting for Godot”, de Samuel Beckett, care prezintă două personaje care așteaptă absurd un eveniment care nu are loc niciodată.
Ironie
Poate că cea mai cunoscută caracteristică a operelor postmoderne este utilizarea ironiei, a auto-referințelor și a artificiului deliberat. În modernism, ironia a fost adesea utilizată în referință la un anumit gen sau ca resursă narativă, dar în postmodernism, ironia este folosită pentru a pune sub semnul întrebării însăși ideea de literatură, artă și cultură în ansamblu. Câteva exemple includ „Fogo Pálido”, de Vladimir Nabokov, care folosește o poezie în carte pentru a satiriza studiul academic al literaturii și nuvela lui Jorge Luis Borges „Dialog despre un dialog”.